Povestea unui voluntar TeamDog-realitatea bate filmul

Sunt experiențe care îți schimbă felul în care privești teoria. Și nu pentru că ar fi incompletă, ci pentru că realitatea îi adaugă o profunzime pe care n-o poți anticipa din cărți, pentru că adevăratul sens al ei apare abia atunci când vezi un copil, o familie și un proces real de schimbare.

Ieri am participat pentru a treia oară la o intervenție asistată de câinii TeamDog - Asistență Vie, dedicată unui copil din spectrul autist. Faptul că am putut urmări evoluția lui încă din primele ședințe, acelea incipiente, fragile, în care fiecare pas se construiește cu o grijă aproape nevăzută, a transformat întreaga experiență într-un proces viu de învățare, nu într-un simplu moment de observație.

În perioada în care am lucrat la teza mea de licență, am petrecut multe ore citind literatura de specialitate. Am învățat că tulburările din spectrul autist sunt adesea asociate cu dificultăți în menținerea atenției împărtășite, în inițierea și susținerea interacțiunilor sociale, în tolerarea așteptării și a schimbărilor de rutină, precum și în reglarea emoțională în contexte noi sau imprevizibile. Sunt concepte clare în literatură, dar care capătă o altă greutate atunci când le vezi reflectate în comportamente reale, într-un copil concret, cu un ritm propriu de dezvoltare. Teoria îți oferă harta. Practica îți arată că teritoriul respiră, pulsează, se mișcă sub ochii tăi.

Îmi amintesc foarte bine prima ședință la care am luat parte alături de copil și familia sa. Era mult mai ezitant în a se implica, atenția îi era fragmentată, iar tranzițiile între sarcini necesitau un sprijin constant, aproape invizibil pentru un ochi neformat, dar extrem de solicitant pentru el. Un proces fragil, în care fiecare mic contact trebuia construit cu o răbdare care nu admite grabă.

În prezent, schimbarea este vizibilă. Copilul este mai ancorat în activitate, mai dispus să urmărească sarcinile până la capăt și mai prezent în interacțiune. Nu vorbim despre o transformare bruscă sau spectaculoasă, ele rareori sunt astfel, ci despre un proces metodic, subtil, dar real, în care consistența intervenției începe să se vadă în comportamente tot mai stabile. Mama copilului confirmă aceste progrese și în afara ședințelor, iar asta e poate cel mai important indicator: ceea ce se construiește în terapie începe să se generalizeze în viața de zi cu zi. Acolo unde contează cu adevărat.

Un element remarcabil în această dinamică este prezența lui Lexi, cățelușa familiei, aflată în formare sub îndrumarea directă a lui Cătălin. La doar câteva luni, am putut observa deja o relație care depășește cu mult simpla conviețuire. Lexi îl caută pe copil cu privirea. Îi citește semnalele corpului cu o finețe care nu se învață din comenzi, ci dintr-o conectare autentică, țesută în timp, în prezență constantă. Înțelege deja ce vrea să-i transmită, când are nevoie de liniște, când are nevoie de apropiere, când e deschis spre joacă. Se conformează în funcție de nevoile lui, nu pentru că e dresată să o facă, ci pentru că s-a legat ceva acolo. Ceva profund. Ceva care se construiește pe un nivel atât de înalt încât cuvintele devin aproape inutile. Este evident că Lexi și-a câștigat un partener. Iar copilul, o prietenie pe viață.

Întâlnirea mea cu Cătălin Cornea - psiholog canin, comportamentalist și practician, coordonatorul TeamDog, a avut loc într-un moment care nu putea fi mai potrivit, exact atunci când luasem decizia de a redacta teza de licență despre Terapia Asistată de Animale la copiii cu autism. Întâmplări de felul acesta rareori sunt doar întâmplări. Au ceva din logica subtilă a vieții, aceea care așază oamenii și circumstanțele într-un loc și un timp care par să fi fost menite să coincidă. Iar faptul că el a sprijinit de la bun început demersul cercetării mele a făcut ca, în loc să lase lucrurile să se desfășoare doar pe baza observației, să aleagă implicarea mea activă direct în intervenție. A fost o demonstrație vie a faptului că între teorie și practică nu există o prăpastie, ci o punte care se construiește doar făcând. Nu citind despre ea. Nu povestind despre ea. Ci stând acolo, în mijlocul procesului, ajustând fiecare pas în funcție de copil, de moment, de dinamica relației.

Zizi a fost acolo, într-o prezență non-participativă în sensul clasic al intervenției, dar profund participativă în formarea ei. A lucrat răbdarea. A lucrat așteptarea. A învățat că există situații în care eu, omul ei, mai fac și alte lucruri și că asta nu înseamnă deconectare, ci o altă formă de a fi împreună. Pentru o vizsla, o rasă care trăiește prin conectare, prin atingere, prin a fi în centrul acțiunii, să stea liniștită și să accepte că nu ea e protagonistă e poate una dintre cele mai profunde lecții.

Terapia asistată de animale, privită din interior, își revelează potențialul. Nu este doar o altă „terapie complementară” care sună frumos. Este un proces atent construit, în care fiecare detaliu contează. Câinele nu este un instrument, ci parte dintr-o relație complexă, în care copilul, specialistul și animalul-asistent formează un sistem de lucru adaptiv și viu. Am văzut cum această interacțiune aduce motivație, deschidere și o formă de implicare care, uneori, este mai ușor de accesat prin relația cu animalul decât în interacțiunea directă cu adultul. Am înțeles că tocmai acest tip de relație, bazată pe încredere, este cel care susține, pas cu pas, drumul către o viață independentă. O independență care nu se construiește prin izolare, ci prin siguranța că există cineva lângă tine atunci când ai nevoie. Iar acel cineva poate fi, într-un fel magic, câinele.

Dincolo de toate observațiile, rămâne o impresie foarte umană: progresul este lin și profund. Se construiește în pași mici, în răbdare, în repetiție, în încredere. Iar faptul că am putut vedea acest proces în desfășurare, nu doar descris în studii, rămâne una dintre cele mai valoroase experiențe din formarea mea.

Și mai rămâne ceva. O comunitate. Acest TeamDog - Asistență Vie. O echipă în care dorința de a face bine nu rămâne la stadiul de intenție, ci se transformă în fapte. În care nimeni nu stă cu mâinile în sân. În care coordonatorul te lasă să intri în intervenție nu ca pe o favoare, ci ca pe o recunoaștere a faptului că ești acolo în mod activ, cu mintea, cu inima, cu câinele tău care așteaptă cuminte, de parcă ar înțelege din cuvinte cât de importantă este intervenția. Este colegialitate. Este implicare. Este echipa din care mi-am dorit să fac parte!

Alexandra cu Zizi